Ilja Tschlaki
<

ÎN PARC

(В парке)

 

Traducerea Elvira Platon RÎmbu


Personajele:
Cristina, trecută de treizeci de ani
Silvia, trecută de treizeci de ani



O seară caldă de vară. În parc stă o femeie: Cristina. Cu gesturi lente Își scoate o țigară, o aprinde.
Pauză.
Apare Silvia. Se apropie de Cristina, o privește.


SILVIA.    Bună ziua.

Cristina, dă din cap, fără să zică nimic.

SILVIA.    Pot să mă așez și eu aici?
CRISTINA.    Vă rog.

Silvia se așează.Pauză.

SILVIA.    E plăcut astăzi afară.
CRISTINA.    Plăcut.
SILVIA.    Furtuna de ieri parcă nici n-ar fi fost.
CRISTINA.    De parcă nici n-ar fi fost.
SILVIA.    Dacă vă rog, nu-mi dați și mie o țigară?
CRISTINA.    Vă rog.

Cristina Îi oferă o țigară. Silvia o aprinde.

SILVIA.    De fapt, eu nu fumez. Sau fumez foarte rar. Două, trei țigări  Într-un an, nu mai mult. Dar azi mi s-a făcut poftă. Nu știu de ce. E o zi mai…
CRISTINA.    Mai cum?
SILVIA.    Mai tristă.
CRISTINA.    Tot ce e posibil.
SILVIA.    Locuiți În apropiere?
CRISTINA.    Nu. Destul de departe de aici.
SILVIA.    Și mie Îmi place parcul ăsta. Deși eu locuiesc aproape, dar nu ăsta e motivul...Și dacă aș locui mai departe, oricum aș veni aici.
CRISTINA.    De aia vin și eu.
SILVIA.    Mă scuzați, nu vă deranjează flecăreala mea?
CRISTINA.    Nicidecum.
SILVIA.    Ar fi trebuit să vă Întreb mai devreme.
CRISTINA.    Dacă m-ați fi deranjat, v-aș fi spus-o.
SILVIA.    Ce chestie interesantă.
CRISTINA.    Care anume?
SILVIA.    De cum v-am văzut, m-am gândit: uite o femeie cu care ar fi plăcut să vorbești sau să taci.  Cel care vă privește chipul se simte atras de dumneavoastră... Mai rar Întâlnești așa ceva.

Cristina ridică capul, o privește cu atenție pe Silvia.

SILVIA.    E ceva În neregulă?
CRISTINA.    Ba nu. Totul e ok.
SILVIA.   V-ați uitat cumva ciudat...
CRISTINA.    Vi s-a părut.
SILVIA.    M-ați privit așa, de parcă m-ați fi recunoscut. Ne cunoaștem cumva?
CRISTINA.    Nu. Eu vă văd pentru prima oară.
SILVIA.    Aici  e umbră, se vede mai rău.Sunt atâțea copaci În jur, Încât chiar și În zilele Însorite aici e Întuneric.
CRISTINA.    Probabil din cauza asta.
SILVIA.    Sunt curioasă, drept cine m-ați luat?
CRISTINA.    Nu știu...
SILVIA.    N-aș zice că vi se citea pe chip o mare bucurie.
CRISTINA.    Păi... M-am gândit la...
SILVIA.    Dacă nu doriți, nu-mi spuneți. E vreo cunoștință care nu vă place?
CRISTINA.    Nu știu... Nu, eu n-o cunosc...
SILVIA.    N-o cunoașteți? Și atunci de ce ați avut o asemenea reacție?
CRISTINA.    Am auzit prea multe despre ea.
SILVIA.    Și probabil prea puține lucruri bune.
CRISTINA.    Ba dimpotrivă.
SILVIA.    Asta e prea complicat pentru mine. Ș-apoi, Dumnezeu cu ea, cu această cunoscută a dumneavoastră. Din moment ce era atât de antipatică, n-are rost să discutăm despre ea.
CRISTINA.   CRISTINА. Eu nu știu cum e ea. Și nici nu vreau să știu
SILVIA.    Eu, cu atât mai mult.
CRISTINA.    Dumneavoastră nu lucrați?
SILVIA.    De unde ați dedus asta?
CRISTINA.    E zi lucrătoare azi, de obicei oamenii nu lucrează noaptea.
SILVIA.   Da. Nu. Eu lucrez, din punctul ăsta de vedere, totul e-n regulă... Azi mi-am luat o zi liberă... E o zi mai specială... Mi-e groază și să mă gândesc la asta!
CRISTINA.    Lucrați În cercetare? Așa Îmi dați impresia.
SILVIA.    Nu. Sunt secretară. Cea mai obișnuită secretară. Dar șeful meu nu poate trăi fără mine. O săptămână Întreagă i-am tot explicat că În această zi nu pot să lucrez, nu pot să fac nimic, totul Îmi pică din mână...Dacă l-ați fi văzut ce greu mi-a dat această zi liberă. Vă puteți imagina așa ceva. Iar În ziua asta...
CRISTINA.    Dar eu nu lucrez.
SILVIA.    Cum?
CRISTINA.    Ziceam că eu șomez.
SILVIA.    Probabil... aveți un soț.
CRISTINA.    Nu sunt căsătorită.
SILVIA.    Asta-i rău... Înțeleg. Și eu am fost o lungă perioadă fără serviciu, dar trăia...

Cristina se ridică brusc.

CRISTINA.    Trebuie să plec.
SILVIA.    Așteptați un pic. Unde plecați? Așa brusc... V-am supărat cu ceva? Am spus ceva nelalocul său? Vă asigur că n-am vrut asta... Înțeleg că nu e simplu deloc să fii fără serviciu...Vă rog, așezați-vă! ..
CRISTINA.    Nu, nu vreau, mulțumesc.
SILVIA.    Vă rog să mă scuzați, vă jur, că n-am vrut să vă lovesc acolo unde vă doare... Cum vă numiți?
CRISTINA.    Eu?
SILVIA.    Nu vreți să spuneți...Încă o dată, vă rog să mă scuzați...
CRISTINA.    Doamne, Dumnezeule!.. Mă cheamă... Ștefi... Ștefi.
SILVIA.    Îmi pare bine, iar pe mine –Silvia. Nu plecați, Ștefi, mai stați un pic cu mine. Mi-e atât de greu să stau singură... Nu vă grăbiți, nu-i așa?...
CRISTINA.    Bine.
SILVIA.    Știți, azi e o zi grea pentru mine...
CRISTINA.    Da?
SILVIA.    Acum un an, În această zi, a murit soțul meu...

Cristina Își acoperă fața cu mâinile.

CRISTINA.    Dumnezeule!..
SILVIA.    Ce e cu dumneavoastră? 
CRISTINA.    Nimic, nimic!..
SILVIA.    Vă-nțeleg. Pentru nimeni nu e plăcut să asculte problemele altuia și mai ales din astea...Ș-apoi nici nu e nimic de spus...A murit, asta e, toți murim odată și odată! Nu-i așa? Sigur că-nțeleg!.. Dar vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă alungați!..
CRISTINA.    Eu nu v-alung.
SILVIA.   Stăm un pic Împreună?
CRISTINA.    Da.
SILVIA.    Cristina!.. Fiți liniștită, eu n-am să vă Împovărez cu ...    
CRISTINA.   Eu sunt liniștită.
SILVIA.    Doamne, cât mă bucur!...
CRISTINA.    Zău?
SILVIA.    Nu, nu la aia mă refeream. Mă bucur că n-ați plecat. N-o să mă credeți, dar eu nici măcar n-am cu cine sta de vorbă. Iertați-mă pentru problemele mele...
CRISTINA.    Nu aveți prieteni, prietene?
SILVIA.    Am, desigur că am, dar...Nu le  pot vorbi lor despre asta...
CRISTINA.   Dar mie Îmi puteți?
SILVIA.    Da. Dumneavoastră-pot. Nici eu nu știu de ce. Cel puțin așa mi se pare.
CRISTINA.    Cum vă numiți?
SILVIA.    Silvia.
CRISTINA.    Silvia...
SILVIA.    Da.
CRISTINA.    Pot să vă-ntreb ceva?
SILVIA.    Vă rog. Orice doriți.
CRISTINA.    V-ați iubit soțul?
SILVIA.    Dacă l-am iubit?.. Ne-am cunoscut când aveam amândoi douăzeci de ani. La un chef al prietenei mele. El Îi făcea ei curte. De fapt, aveau o relație... El era simpatic, chiar frumos. Păr castaniu, sprâncenele subțiri, iar ochii, ochii... Am apreciat gustul prietenei mele. Ei, la acel chef  am stat puțin de vorbă,  am băut Împreună, am și dansat un dans. Apoi ne-am despărțit. Și eu am uitat de el. Peste trei luni, primesc un telefon. Era el. Ne-am Întâlnit. Și de atunci a Început totul. Peste vreo doi ani ne-am logodit, apoi ne-am căsătorit... Ah, Ștefi!.. De parcă asta ar fi important!..
CRISTINA.    Dumneavoastră știți mai bine.
SILVIA.    Dacă ați ști, dacă ați ști ce mult mi-am dorit un copil! Mi-l doream, Îl visam... L-am rugat pe Franc, l-am implorat. El nu avea timp pentru așa ceva. Tot timpul era preocupat de meserie, de carieră. Era informatician, acolo era viața lui, nu cu mine. Când am Împlinit treizeci de ani am Încetat să mă mai gândesc la copil... De certat ne-am certat tot timpul. Chiar de la Începutul căsniciei noastre. Ne certam din orice. Viața devenise imposibilă. Eram În stare să nu vorbim săptămâni Întregi unul cu celălalt. De față cu alții Însă ne prefăceam că totul e În regulă. Apoi... Într-o bună zi am simțit că haina lui miroase a parfum străin. Apoi am găsit fire străine de păr pe cămașa lui, pe pulover... Ea avea părul negru, așa ca dumneavoastră. Am crezut că o să-mi ies din minți. Dar am rezistat. M-am obișnuit și cu asta. Omul se obișnuiește cu orice, Ștefi. I-am aflat până și numele! Cristina o chema...
CRISTINA.    Dar dumneavoastră nu l-ați Înșelat pe Frank? Аdică pe soțul dumneavoastră?
SILVIA.    Adică?
CRISTINA.    M-am gândit că Într-o asemenea situație și dumneavoastră puteați să faceți același lucru. N-am dreptate?
SILVIA.    Dar dumneavoastră ce-ați fi făcut În locul meu? Da, da, i-am urmat exemplul, credeam că asta Îl va influența cumva. Da de unde! Nu l-a afectat deloc. A fost groaznic, groaznic... Ajunsesem să-mi fie scârbă de mine!..
CRISTINA.    El știa?

.............................